Demn de Codan Năsturică

  • Bună ziua! E cineva acasă?

Ne oprisem în fața unei case mari albe, cu etaj și balcon, cu ferestre mari la parter… construită în stilul caselor de negustori. Pe fațadă se mai zăresc două inițiale și anul construirii ”C.N. 1907”. Doar ce plecasem de la Conacul C. Dumitrescu Negrea și ne îndreptam spre Cula Crăsnaru, când pe partea dreaptă am zărit-o. Era casa lui Codan Năsturică, despre care găsisem prin arhive că ar fi avut moșie la Aninoasa din Gorj.

  • Bună ziua, taică. Pe cine căutați?
  • La dvs am venit, să vă vedem casa. E foarte frumoasă. Se poate?
  • Sigur că da. Poftiți!

Imediat a început să ne povestească despre casă.

”Pe vremuri, aici era magazin la parter. Eu am copilărit în casa de peste drum și toată ziua eram aici. Seara auzeam cum se trag obloanele. Mai târziu, pe vremea comuniștilor, aici a fost și grădiniță, și Poștă. Stați să aduc cheile.

Am privit cu atenție obloanele. Poartă marca ”Gustav Wolf”. Au fost produse la celebra Fabrică de Uși Metalice Gustav Wolf din Craiova (1884).

” După ce-am cumpărat-o , am mai făcut eu reparații, dar mai trebuie” – spune în timp ce ne deschide ușile.

Nea Costel e un om simplu, în vârstă, dar care se poartă demn. Vorbește cu drag despre casa pe care a cumpărat-o de la moștenitorii lui Codan Năsturică. În sala de la intrare, acolo unde pe vremuri era prăvălia satului, mai e o masă și niște scaune… Din când în când mai stă acolo cu prietenii și joacă ”o tablă”.

În partea din spate a casei a făcut mici modificări, să-i fie mai comod să locuiască.

”După ce-am rămas singur… mi s-a prăpădit femeia… mă descurc cum pot. Am pensie mică, dar mai repar câte ceva. A fost și o furtună, luase o parte din acoperiș… l-am reparat, dar la etaj a căzut din tavan.

Spre etaj se urcă pe o scară de lemn în bună stare… Sus sunt două camere, de o parte și de alta… aproape goale și triste… Mi-l imaginez pe stăpânul casei cum stă pe scaun și privește lung pe fereastră, așteptând să sosească femeia iubită. În partea cealaltă, o rochie de mireasă parcă își așteaptă și acum proprietara s-o îmbrace…

De beci e tare mândru. A lucrat singur acolo.

”Am astupat ușile care dădeau spre sala mare și am făcut așa ca o poliță, să am pe ce să așez borcanele și sticlele… ce are omul nevoie pentru iarnă”. Un colț e rezervat și florilor. Le băgase acolo toamna să le protejeze de frig.

Își cere scuze că nu prea e ordine. Nu mai e o mână de femeie care să-și facă simțită prezența. Dar chiar și așa, nea Costel se descurcă așa cum poate.

Plecăm de acolo și ne încearcă sentimente contradictorii: mulțumire că o astfel de casă a fost salvată, dar și tristețe pentru singurătatea ce răzbate din toate ungherele casei.

Leave a Comment