Dacă porneşti din Craiova spre nord-vest, după ce ieşi din comuna Breasta, urmează un drum printre dealuri care pare să ducă nicăieri. După vreo 25 de kilometri apare şi localitatea Cernăteşti, şi după ce mai străbaţi alţi câţiva km, undeva pe partea dreaptă, se află una dintre puţinele cule care au rămas în picioare în judeţul Dolj. Este, de altfel, singura cula care se află într-o stare mai bună şi care se putea vizita până nu demult. Şi asta pentru că, ultima moştenitoare a familiei Cernătescu, Jeana Ghica Cernătescu-Suculescu, a donat-o comunităţii împreună cu o sumă mare de bani care să fie folosiţi pentru renovarea clădirii.

Ultimele reparaţii au fost făcute în 1997, când s-au sărbătorit 400 de ani de atestare documentară a comunei, şi în 1999, an în care s-a stins din viaţă şi ultima descendentă a familiei Cernătescu. Ea a fost adusă din Belgia şi înmormântată alături de strămoşii ei, lângă Biserica Sf. Nicolae din Cernăteşti, pe care tot ei au înălţat-o în anii 1820-1827.

Scurt istoric

De când datează cula nu se ştie cu exactitate. Pornind de la faptul că satul figurează în documente din secolul al XVI-lea, tradiţii orale bazate pe genealogii şi etimologii, împing şi construcţia culei în timpul domniei lui Mihai Viteazul, din a cărui oaste a făcut parte „generalul de sabie”, Cernat, devenit ulterior spătar.

Mai verosimilă e datarea culei în secolul al XVIII-lea, fiind construită de familia boierilor Cernăteşti. De fapt, istoria locului consemnează faptul că încă din secolul XIV, din porunca domnitorului Mircea cel Bătrân, aici a fost ridicată o construcție militară de către viteazul Dimitrie Cernat. Din 5 octombrie 1597, din vremea lui Mihai Viteazul, datează prima atestare documentară a localităţii, prin care „Cernăteștiul din Dolj este închinat prin poruncă domnească Sfintei Mânăstiri de la Stăneşti”.

În imediata apropiere a culei, se află școala Petrache Cernătescu, cel care a fost inițiatorul învățăturii de carte și întemeietorul școlii din Cernătești în anul 1837.

Fiecare sat ce compune comuna Cernăteşti are povestea lui, fie că este vorba despre Corniţa, Rasnic, Ţiu sau Cernăteşti. De exemplu, satul Cernăteşti se numea Bucur, în secolul al XIV-lea, apoi în secolele XV-XVI, s-a numit Trestenic.

Din documente reiese că la prima reformă administrativă a Ţării Româneşti, aceasta era prima şi singura aşezare pe drumul dintre Drobeta Turnu Severin şi Craiova. Pe atunci, locuitorii trăiau pe familii în bordeie, în locuri izolate. Cea mai numeroasă aşezare era în punctul Trestenic, o vâlcea situată la miază-zi de satul de azi.

Se cunoaşte că în secolul al XIII-lea, negustorii din târguşorul Cerneţ (pe atunci capitala judeţului Mehedinţi) adunau produse de la băştinaşii din zonă, ducându-le apoi în Imperiul Austro-Ungar. Aceşti negustori ambulanţi, pentru a-şi uşura munca de colectare a produselor, îşi făceau câte o locuinţă stabilă unde să se prezinte vânzătorii. Primele aşezări s-au format la sud de pârâul Obedeanca, de la poalele dealului, pe platoul Trestenic, până în vârful celuilalt deal, practic în jurul culei de astăzi. Negustorii erau cunoscuţi cu numele de botez şi cu numele localităţii de unde veneau. Un astfel de negustor, stabilit înainte de 1500, în fosta aşezare Trestenic, devenit şi crescător de animale, e Dimitrie Cernat. Staulul lui de vite era pe Dealul Cernat, al cărui nume îl poatră şi astăzi.

Oamenii acestor locuri aveau bordeie sau case din bârne de stejar, acoperite cu coceni, trestie şi paie. În mijlocul satului era biserica şi cimitirul. În 1593, turcii au dat foc la sat şi la biserică.

Din cauza deselor atacuri ale turcilor, a apărut necesitatea construirii unor case fortificate. În regiunile de dealuri ale Olteniei există un astfel de tip de construcții caracteristice zonei și oarecum unice în România, denumite cule. Termenul de culă provine din limba turcă de la cuvântul kule, care înseamnă turn.

Este evidentă deci semnificația militară inițială a acestor edificii. Culele sunt construcţii specifice secolelor XVIII şi XIX, apărute ca o necesitate firească pentru a oferi protecție. În esenţă, ele erau destinate a fi locuinţe ale boierilor, construite în vederea apărării avutului şi vieţii membrilor familiilor acestora împotriva invaziilor întreprinse de grupurile de jefuitori otomani, veniţi din sudul Dunării, dar și împotriva haiducilor sau a altor cete de atacatori, în acele vremuri tulburi. Aceste case special construite pentru a fi greu de cucerit, ridicate în zone strategice, jucau practic rolul unor fortificații militare care sporeau influența boierilor și le ofereau un avantaj militar în desele conflicte locale. Pe lângă funcţia sa de locuință, cula era o construcţie care îl apăra pe proprietar nu numai de primejdia din afară, ci şi de răzmeriţele posibile ale propriilor supuşi de pe moşie. Din această cauză, în jurul celor mai multe cule terenul era defrişat, pentru a nu permite apropierea atacatorilor fără să fie observați. Totuşi, cula Cernătescu nu era stingheră, ci făcea parte din ansamblu de construcţii al curţii Cernăteştilor, clădiri ce apar în fotografiile făcute înaintea Primului război mondial.

Prezentare generală

De regulă, culele aveau o formă de turn cu 2-3 etaje, fiind prevăzute cu metereze de unde se putea trage cu armele în orice parte a curţii. Deși cule s-au construit în aceeaşi epocă şi în Serbia, şi în Albania, cele din România au o caracteristică arhitectonică aparte, care le imprimă și o calitate estetică deosebită: pridvorul sau cerdacul. Iscusiţii meşteri populari care le-au construit au ştiut să le împodobească cu acest element arhitectonic unic, care, plasat la ultimul etaj, dă farmec și echilibrează întreaga faţadă. Cula de la Cernăteşti are cerdacul integral de lemn, situat în consolă, la partea de sus a faţadei. Balustrada cerdacului se împarte în deschideri egale, despărţite prin stâlpi de lemn. Acoperişul, cu pantă accentuată, este de lemn, cu învelitoare de şindrilă.

Accesul în culă se făcea printr-o uşă masivă, care, în caz de asalt, se putea bloca din interior cu mai multe grinzi. Pe fațada principală sunt două intrări, o ușă cu două canaturi masive de stejar spre scara ce urcă la primul nivel și alta la fel de masivă și iscusit zăvorâtă a beciului cu metereze înguste. În clădire sunt anumite locuri din care poţi vedea în exterior, fără ca din afară să te vadă cineva.

Structura de rezistenţă este închegată din zidărie de cărămidă şi din grinzi de stejar. Grosimea zidurilor scade dinspre parter (85 cm) spre şarpantă (50-60 cm). Pe fiecare nivel se află câte două încăperi. La parter sunt beciul şi sala de intrare cu scara. În beci s-au păstrat patru firide adânci şi două metereze evazate.

Bibliografie:

SOS – Culele Oltenești! – arh. Pavel Popescu

Cule – Lucia Zamora

Articolul “Despre două cule din judeţul Dolj”, RMM 1979 – Elisabeta Ancuța Rușinaru

Kule.ro

Monografia județului Dolj 1944 – dr. C. S. Nicolăescu-Plopșor